Keep Calm and Stay Clear of The Welfare State

Articol scris de Tudor Smirna şi preluat de pe Mises.ro.

Pe fundalul schimbului amuzant de avertismente planificate de statul britanic pentru potenţialii imigraţi în Marea Britanie şi invitaţii în România (apropo, campania spontană din Gândul este de o mie de ori mai atractivă decât banalul brand de ţară fabricat de Min. Turismului, şi probabil de câteva mii de ori mai ieftină), e de comentat că există motive serioase care atârnă negativ în luarea unei decizii de emigrare în orice stat occidental, nu numai în Marea Britanie.

Aceste motive ţin de evoluţia seculară a statului asistenţial, care trage după ea declinul economic, social şi moral al naţiunilor vestice.

Un exemplu tragi-comic este cel al unei familii britanice care trăieşte din ajutoare sociale de diverse tipuri. Părinţii tineri nu au de lucru şi nici nu caută. Sunt oarecum multumiţi cu o casă modestă, 40 de ţigări pe zi, un laptop şi un televizor, după cum sintetizează The Sun în titlu.

Ceea ce fac ei este perfect raţional, o opţiune calculată. Dacă bărbatul ar căuta de lucru, şansele să găsească imediat ceva care să compenseze beneficiile sociale ar fi minime. Iar dacă ar lucra ambii, costurile îngrijirii copilului ar anula orice avantaj monetar.

Imaginea rămâne incompletă fără o justificare cât se poate de legitimă a situaţiei, în cazul lor. Ambii tineri sunt descendenţii unor familii în care s-a muncit regulat, ba chiar tatăl bărbatului are propria sa afacere. „Nu facem decât să consumăm taxele pe care părinţii noştrii le-au plătit ani de zile.”

Şi aici trebuie punctat aspectul de-a dreptul tragic al dinamicii statului asistenţial, care îi taxează pe cei productivi cu jumătate sau mai bine din ceea ce produc, în virtutea unei aşa zise civilizaţii în care nimeni nu mai este lăsat să sufere de inegalităţile şi nedreptăţile capitalismului trecut.

Aceste resurse, pe care cei productivi le-ar fi investit în dotarea mai bună a afacerilor lor şi deci în productivitate sporită, sau care ar fi mers înspre susţinerea educaţiei copiilor, sau poate cine ştie, doar spre băutură şi distracţii mai multe, merg acum spre consumul forţat, dirijat de stat.

Şi cum oferta de asistenţă îşi creează propria cerere, iată cuplul fără venituri, fără lucru şi fără avuţie acumulată, care se declară prins în capcana sistemului dar nici nu se zbate să scape din ea. Şi în oarecare măsură este prins. Bărbatul explică de ce nu poate accepta nici măcar slujba oferită de tatăl său: pentru că nivelul de piaţă al salariului pe care îl poate oferi tatăl (luând bineînţeles în calcul taxarea) este dezavantajos în comparaţie cu beneficiile sociale.

Pe de altă parte, vă recomand strălucitele studii de caz ale lui Theodore Darlymple despre clientela statului asistenţial. E greu de închipuit că victimele asistenţei ar dori atât de mult să rămână prinse în capcană încât să recurgă, de exemplu, la trucul „supradozei de angajare”. Dar unele fac exact acest lucru. În preziua angajării îşi fac o supradoză care le asigură pierderea instantă a slujbei şi întoarcerea, cu motive obiective, la sânul asistenţial.

Din această perspectivă se poate vedea un motiv pentru care britanicii, şi mai ales statul britanic, sunt îngrijoraţi de ridicarea restricţiilor de imigrare pentru români şi bulgari. Nu este greu de înţeles că această opţiune calculată pentru traiul din resurse asistenţiale este deschisă oricui, indiferent dacă există sau nu părinţi care să fi plătit ani şi ani de taxe în sistemul britanic. Mai adăugaţi acestei tendinţe şi observaţia că în România există categorii sociale care ar prefera să stea şi la închisoare, mai ales dacă e la standarde vestice, numai să scape de condiţiile mizere de trai de acasă.

Or aceste noi sarcini vin peste nişte sisteme asistenţiale occidentale care numai într-o stare solvabilă nu sunt. De aici îngrijorarea alarmantă a unor britanici, dincolo, bineînţeles, de xenofobie şi analfabetismul economic, acestea din urmă fiind deloc justificate de succesul multor imigranţi calificaţi pentru care diferenţa dintre veniturile pe care le pot obţine pe piaţă şi cele din asistenţă este mult prea mare pentru a exista posibilitatea unui compromis.

Aceşti imigranţi, lăsând deoparte pentru moment aportul cultural, nu pot face decât bine societăţii în care intră, invitaţi în primul rând de angajatorii lor.

În articolul din The Sun, la sfârşit, pe post de concluzie pesemne, este publicată soluţia unui Liam Byrne, Shadow Work Secretary. După ce constată că sistemul este disfuncţional, ce credeţi că propune? Nici mai mult nici mai puţin decât introducerea unui „compulsory jobs guarantee”. Cu alte cuvinte, în pură dinamică inervenţionistă din rău înspre mai rău, „scăderea costurilor asistenţiale” nu se poate face decât prin instaurarea unei soluţii de lagăr: unul sau doi ani pe asistenţă publică şi vei primi o slujbă pe care nu o poţi refuza. Întrebarea care se va pune atunci va fi nu dacă să se ridice restricţiile la imigrare, ci dacă să se impună unele la emigrare.

Cât despre invitaţia în România, lasând gluma la o parte, nu prea poate fi susţinută: orice avantaje am avea în condiţiile grelei moşteniri comuniste, se erodează rapid tocmai prin importarea socialismului impus de Uniunea Europeană.

Avem aici pe site un text de Allan Carlson despre Ce le-a făcut Statul familiilor noastre?, recomandabil în context.

Dar închei citând din Darlymple. Bunăstarea acordată de stat nu duce doar la sărăcirea celor care o susţin şi a familiilor lor, ci şi la distrugerea morală şi fizică a primitorilor de asistenţă şi a familiilor lor. Chiar dacă citatul se referă la cei care îşi fac supradoze, se poate generaliza:

"In modern welfare states, the struggle for subsistence has been abolished. In Africa, where I have also worked, the poor engage in a cruelly demanding battle to obtain water, food, firewood, and shelter for the day, even in the cities. This battle automatically gives meaning to their existence, and another day lived without hunger in, say, Kinshasa, is a personal triumph of a kind. Survival there is an achievement and grounds for celebration.

This is not so in my city, in which subsistence is more or less assured, irrespective of conduct. On the other hand, there are large numbers of people who are devoid of either ambition or interests. They thus have nothing to fear and nothing to hope, and if they work at all it is in jobs that provide little stimulus. Without religious belief to imbue their existence with transcendental meaning from without, they can provide none for themselves from within.

What, then, is left for them? Entertainment and personal relationships. Entertainment, absorbed passively, informs them, through television and films, of a materially more abundant and more glamorous way of life and thus feeds resentment. A sense of their own nothingness and failure breeds powerful emotions—especially jealousy and the intense desire to dominate or possess someone else in order to feel fully in control of at least one aspect of life. It is a world in which men dominate women to inflate their egos, and women want children “so that I can have something of my own” or “someone to love and who’ll love me.”

Personal relationships in this world are purely instrumental in meeting the need of the moment. They are fleeting and kaleidoscopic, though correspondingly intense. After all, no obligations or pressures—financial, legal, social, or ethical—keep people together. The only cement for personal relationships is the need and desire of the moment, and nothing is stronger but more fickle than need and desire unshackled by obligation.

Unfortunately, the whims of two people rarely coincide, and thus the emotional lives of people—who, remember, have very little else to console or interest them—are repeatedly in crisis. They are the stars of their own soap operas. An overdose—with the secure knowledge that help is at hand—is often the easiest way to relieve the continued crises in their lives. The hospital is warm and welcoming, the staff sympathetic. In the world that I describe, where else can one turn? Parents are frequently hostile, and acquaintances are in the same boat.

Most overdosers—not all, of course—live in an existential void. Theirs are voices calling from an abyss—an abyss created in large part by the idea, peddled by generations of intellectuals, that material security and human relationships unconstrained by any kind of necessity would set mankind free, beyond the dreams of past unenlightened or less fortunate ages. To be or not to be? Overdosers opt for something in between the two."

Autor: misesromania 

Data publicarii: 31.01.2013

 

Distribuie pe Facebook

comentarii

Doru2012 | 1 februarie 2013, 18:41

Imi aduce aminte de camapania instalatorului polonez in Franta! La acest model de tratament tipic britanic, fara indoiala de un umor desavîrsit, ar trebui raspunsul plin de umor si bun simt pe care polonezii l-au gasit! Marea parte a emigratiei romane in UK are calitati peste media britanica si poate aduce foloase extraordinare acestei civilizatii! Cei citiva tigani rataciti sau acuzati de toate relele (pe dreptate sau nu, nu acesta este subiectul...) nu sint decit o minoritate infima fata de numarul de arhiecti, ingineri, medici sau simpli cetateni cu ocupatii modeste dar onorabile! Ar trebui initiata de urgenta o campanie ProRomania in toate statele EU. Dar ceva facut cu placere, simplicitate si bun simt. Daca in plus aduceti un pic din humorul tipic romanesc... ar putea fi un succes de imagine si un bine facut tarii. Cu tot respectul pentru actiunile dvs.

Logheaza-te ca sa poti comenta.