Am fost acolo. Am văzut cu ochii mei ceea ce nu se vede la televizor. Am simțit pulsul, la firul ierbii, a ceea ce este România profundă. Cu bune și cu rele.

Joi, 16 Februarie 2012. Așadar, în secolul XXI, undeva în Uniunea Europeană, un grup de membri ai Noii Republici (Valeriu Todirașcu, Doru Oprea, Augustin Ofițeru, Ion Mitran și subsemnatul) ne avântăm veseli pe drumul spre Urziceni cu două microbuze pline ochi cu peste două tone şi jumătate de alimente. Pe drum, golim un supermarket din Voluntari de 300 de pâini aburinde. De la Urziceni până în satul Cotorca, județul Buzău, se schimbă treptat peisajul. Nămeți mari stau de pază de-a dreapta și de-a stânga unui drum prin care abia se poate strecura o mașină. Steagurile Noua Republică flutură pe laturile mașinilor noastre din ce în ce mai stinghere. Puțini sunt cei care se mai avântă pe acest drum. Oprim pentru câteva cadre, în frigul și vântul Bărăganului.

Ajungem în sat, unde puținii oameni de pe ulițe se uită curioși la noi și la stejarul Noua Republică. Înțeleg parcă despre ce va fi vorba. În fața bisericii din sat ne așteaptă părintele Alexandru Guță, paroh de trei ani în Cotorca, la nici 30 de ani ai săi. În juru-i, câțiva voluntari localnici, majoritatea copii, roșii în obraji, dornici să ajute, nepervertiți încă de tarele tranziției. În fruntea lor, Georgică, un puști simpatic și săritor al cărui vis este să devină preot.

Ne echipăm și trecem la treabă, descărcăm toate produsele cumpărate: făină, mălai, ulei, zahăr, orez, fasole boabe, paste făinoase, conserve de carne, pate de ficat, pâine. Le punem pe căprării, apoi le burdușim în sacoșe, câte una pentru fiecare din cele cca. 300 de gospodării ale satului. Încărcăm mașinile și luăm pieptiș cea mai afectată zonă a satului.

Câini hămesiți se uită la noi a rugare de pe un troian ce aproape acoperă indicatorul de intrare în sat. Mașinile se opresc la un semn al părintelui, luăm fiecare câte două sacoșe în mâini și începem să escaladăm munții de zăpadă unde grederul nu mai intrase. Imaginea e de necrezut. Urcăm și coborâm nămeți de doi până la șase metri. De pe un pisc de zăpadă coborâm (!) spre acoperișul unei case îngropată în întregime. Apare o bătrână căreia nu-i vine să-și creadă ochilor că cineva se mai gândește și la ea. Urcă muntele de zăpadă până la colțul din față al acoperișului și izbucnește în plâns când îi înmânăm, nevolnici, alimentele. Mă întorc brusc să privesc o pasăre imaginară din zare, ca să nu-mi observe slăbiciunea ce mă încearcă.

La o altă casă îngropată în zăpadă, o femeie singură se ițește de sub nămeți. Cu trupul strâmb sub povara anilor, urcă cu greu dâmbul ce-o separă de cotețul găinilor. Două leșuri ale acestora zac eviscerate în zăpadă. Animalele înnebunite de foame își găsiseră singure hrană. Nu știe dacă să se bucure de ajutorul în alimente sau să plângă pentru ultimele ei orătănii, pierdute.

În altă casă, construită în 1943, acum gata să pice, o bătrânică de 85 de ani, singură, deschide cu greu ușa și nu-i vine să-și creadă ochilor: ”Maică, au adus de două ori ajutoare cu alimente în sat, dar le-au deșertat la răspântie și-au năvălit oamenii și-au luat totul. Cei mai șmecheri le-au vândut apoi prin buticurile lor din sat. La noi n-a venit nimeni până acum, ne-au uitat toți, până și Dumnezeu”. Nu, Dumnezeu nu i-a uitat, de-aia a trimis oameni pe la casele fiecăruia.

Înmulţiţi scenele de mai sus cu trei sute. Veţi avea o palidă imagine a doar unuia din cele peste 13.000 de sate ale României europene.

Am mers din casă în casă, cu maşina, pe uliţele unde a fost posibil. Pe jos, cu sacoşile în mâini, acolo unde lama nu intrase. Am dat personal fiecărui cap de gospodărie ceea ce strânsesem la Bucureşti, prin gestul umanitar al donatorilor noştri. Părintele Alexandru ne-a asistat în tot acest demers, punând şi dumnealui mâna, indicându-ne la cine să dăm, şi la cine nu este cazul, fiind avuţi. Vrând să-i dau unei doamne în vârstă un pachet cu ajutoare, m-a refuzat politicos, spunându-mi să le păstrez pentru cei cu adevărat nevoiaşi, ea are din ce trăi. Pe uliţa principală, mai apoi, se iţise un Infinitti, cu numere de Italia. Geamul se dădu jos lin şi un burtos aproape ne somează să-i dăm şi lui, că are şi el dreptul … Îl ignor şi mergem mai departe. Două extreme: cea a bunului simţ păstrat miraculos după zeci de ani de pervertire a spiritului, şi cea a imbecilităţii gregare. Două Românii încleştate într-o luptă surdă şi inegală.

Cuvintele sunt palide şi, poate, bicisnice. Am fost acolo. Am văzut cu ochii noştri. Restul e literatură. Vom pune pe site filmul, veţi vedea şi voi. Aceasta e România profundă, nu cea de la televizor sau din centrul Bucureştiului.

Mulţumim celor care şi-au păstrat omenia:

Părintelui Alexandru Guţă din Cotorca, pentru că încearcă imposibilul: de a fi adevărat părinte şi ocrotitor al turmei sale, dată lui de Dumnezeu, mai ales în vremuri de restrişte. Şi tocmai pentru că luptă pentru o cauză mai mare decât el însuşi, va reuşi. Ne-a fost alături cu organizarea din sat, cu ajutorul nemijlocit, cu strunirea sătenilor mai năbădăioşi. Coanei preotese care, după o zi întreagă de muncă, de ger, de post forţat, ne-a omenit cum doar românii ştiu a face. Sănătate şi viaţă lungă şi fiicei acestora, Anastasia, care la un an şi jumătate a aşteptat cu răbdare ca tăticul ei să răzbată prin nămeţi la toţi oamenii din sat pentru a le oferi un ajutor.

Părintelui Paul Negoiţă, un mare prieten buzoian al Noii Republici, care ne-a pus în legătură cu Cotorca, unul din cele mai greu încercate sate în iarna acestui an.

Copiilor din satul Cotorca, comuna Glodeanu – Siliştea, judeţul Buzău, care ne-au însoţit toată ziua şi ne-au ajutat aşa cum unii săteni nici nu s-au gândit să o facă. Nu în ultimul rând lui Georgică, omul de bază al părintelui şi mascota noastră pe parcursul zilei.

Sătenilor care ne-au primit cu prietenie şi speranţă, pentru lecţia lor de demnitate şi credinţă.

Donatorilor, ştiuţi sau anonimi, care au avut încredere în capacitatea noastră de a duce la capăt cum se cuvine această acţiune umanitară. La mulţumim atât celor mai puţin avuţi, a căror mică donaţie este cu atât mai scumpă, cât şi celor înstăriţi, care nu au uitat de unde au plecat. Mulţumim de asemenea, în numele fraţilor noştri sinistraţi din Cotorca, celor cu dare de mână din diaspora, care n-au uitat de ţara de acasă. Mulţumim prietenilor din Londra, Paris, Hiroshima sau Dubai!

Mulţumim lui Valeriu Todiraşcu şi lui Doru Oprea pentru donaţii, implicare şi microbuzele puse la dispoziţie. De asemenea, lui Nicolae Burchel pentru ajutorul substanţial, doar de noi ştiut şi de Cel de Sus. Mulţumim lui Laurenţiu Theodoru şi GIL-ului Sibiu pentru cele peste 900 de conserve puse la dispoziţie. Mulţumim celorlalte GIL-uri din ţară care au strâns bani pentru alimente.

Mulţumim bunului Dumnezeu pentru bogăţia pe care ne-a dat-o cunoscându-i pe aceşti oameni şi dându-ne şansa de a le alina suferinţa.

Ne uităm cu milă şi tristeţe către următorii:

Autorităţile locale care n-au scos nasul afară, deşi toată ziua am stat, străini, pe străzile satului. Primarul pesedist are o scuză însă: este anchetat pentru ilegalităţi tipice socialiştilor.

Celor care au preferat să stea la crâşmă şi să ceară, ridicând glasul. Oameni în putere, care au pretins (şi au primit) de la bătrânele din sat câte o sută de lei pentru deszăpezire, din pensii de trei sute de lei pe lună!

Cei care au stat cuminţi la calculator şi care, la apelurile disperate ale lui Mihail Neamţu pentru strângerea a cât mai multor ajutoare, ştiau doar să ia în râs demersul nostru şi să-i suduiască pe săteni. Acestora le recomand să se uite o dată şi încă o dată la ultima scenă din „Lista lui Schindler”. Poate vor înţelege că o donaţie de 5 lei ar fi însemnat o ciocolată care să redea zâmbetul unui pui de om.

Aceasta este România adevărată, în care televiziunile se înghesuie doar când e rost de ceva tragic. Acesta este efectul sărăcirii ţăranilor autentici de către socialişti. Acestea sunt consecinţele morale ale celor 22 de ani de tranziţie bezmetică de la comunism la hedonism. Aceasta este ţara pe care Noua Republică are menirea de-a o îndrepta, fie şi prin jertfa noastră personală!

Aceasta este ţara pe care trebuie să ne-o luăm înapoi şi s-o repunem pe făgaşul ei firesc.

Acţiunea Cotorca va continua, atât timp cât oamenii vor înţelege greul vieţii pentru cei bătrâni şi singuri. Atâta timp cât vom avea cu ce să-i bucurăm pe bătrânii şi pe copiii satului din Bărăgan. Şi când nu vom mai avea cu ce să le alinăm viaţa amărâtă, vom merge noi, cu mâinile goale poate, dar cu o vorbă bună, şi ne vom ruga împreună cu ei în biserica din sat, pentru ca binele să triumfe.

Pentru că am fost acolo!

„Pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză, e suficient ca oamenii buni să stea deoparte şi să nu facă nimic.” Edmund Burke